Concurs de alergare montană
Cneaghina Farcului o remarcase la un astfel de târg şi rămăsese şi ea ca vrăjită de înfăţişarea ei mândră, de ochii ei calzi care vorbeau de curăţenia ei sufletească şi de dorinţa de afecţiune. Nu stătu mult pe gânduri şi făgăduindu-i că o va ocroti ca pe o rudă apropiată, o aduse la castel pentru a-i fi de ajutor în creşterea copiilor. Îi arătase o dragoste şi o încredere atât de mari încât o boteză în credinţa ei şi-i dete numele de Nemira cu mult înainte de naşterea fetiţei care avea să poarte acelaşi nume.
La 16 ani, Nemira părea o zeiţă a pădurii, a florilor şi izvoarelor curate, când apărea de sărbători cu coroniţa ei de sânziene şi garofiţe pe frunte, aşa cum erau Naiadele şi Driadele la vechii greci, socotite şi ca purtătoare ale tinereţii veşnic strălucitoare. De o neobişnuită frumuseţe, cu păr castaniu cu reflexe arămii, căzând în bucle învoalte pe umeri, cu ochii negri ca mura, vioi ca ai veveriţei, cu tenul alb şi curat ca al crinului, cu trup zvelt, dar de o vigoare rar întâlnită la vreo fecioară, aducea în zâmbetul ei murmurul şi fiorii primăverii în sufletele bunicilor şi al tatălui ei, cneazul.
Fraţii ei, toţi mai mari ca dânsa, o priveau cu mare admiraţie şi mândrie, ca pe o minune vie, cu atât mai mult cu cât nici unul dintre ei şi nici dintre verii ei cu care obişnuia să se întreacă la sărbători, nu reuşeau să o depăşească nici la fugă, nici la sărituri, nici la căţărat pe pripoare. Doar rareori, la o mare întrecere, la călărie sau trasul cu arcul, atunci când ea lua lucrurile mai în joacă şi nu-şi încorda voinţa ei obişnuită de-a învinge. Vestea minunatelor daruri cu care era înzestrată de natură şi a ambiţiei sale fără margini s-a răspândit până hăt, departe.
Se vede treaba că nu degeaba se hrănise cu inimile şoimilor şi pajurelor care atacau mai mereu mieii şi galiţele din jurul casei şi pe care îi vâna cu măiestrie, cu arcul lui bine strunit, căci o întrecu cu uşurinţă pe Nemira la primele trei probe. La cea de-a patra, tragerea cu arcul la ţintă, pentru ca să-i atragă mai mult atenţia Nemirei asupra sa, trimise două din cele trei săgeţi la care avea dreptul, în ţinta Nemirei, drept în centrul ei, în inima ţintei cum s-ar spune, aşa ca şi cum ar fi vrut să-i săgeteze inima ambiţioasei fecioare, cu săgeţile dragostei.
Primăvara era în toi, acoperind cu mantia ei înflorată şi cele mai înalte poiene ale munţilor. Pâraiele murmurau din ce în ce mai vioi, cerbii îşi începuseră boncăluitul, iar gonacii îşi puseseră superbele lor haine de nuntă. Şandru se reîntorsese în satul său şi împreună cu ai săi începu să-şi mâie turmele spre păşunile grase de pe crestele munţilor, cântând fericit din caval, cu gândul la apropiata sărbătoare a nunţii sale. Dar marea fericire, ca toate trăirile neobişnuit de frumoase în lumea asta mereu neliniştită, nu dură mult.
Şandru însuşi, străpuns în spate de două săgeţi, porni mai departe, dus ca pe aripi nevăzute de dorul său nestins, cu capul plecat pe grumazul calului său credincios. Nemira îl văzu de departe şi alergă spre el cu inima strânsă, îl ajută să coboare de pe cal şi îl întinse pe iarbă. Îi scoase săgeţile şi îl obloji cum putu mai bine, dar din rănile adânci sângele se prelingea încă puţin câte puţin, fără oprire. Cu sărutări fierbinţi îi acoperi buzele lui uscate şi reci şi faţa-i palidă, încercând să-i dea din căldura sufletului ei, să-i aţâţe flacăra vieţii care abia mai pâlpâia.
Din această cauză localnicii s-au ferit să le dea fetelor lor numele de Nemira. În schimb, cu numele de Şandru sunt numeroase familii de o parte şi de alta a munţilor Şandru şi, mai apoi, Nemira, în Moldova şi Ardeal. În ceea ce priveşte Poiana Căprioarelor, fu îndeplinită şi acea dorinţă a Nemirei, ce-şi doarme somnul de veci în linişte, sub coroanele cetinilor de brazi.
Legenda Nemirei
Cu mai bine de un veac înaintea descălecării lui Bogdan Vodă din Cuhea Maramureşului în Ţara de Sus a Moldovei, trăiau în linişte şi bună înţelegere, în Moldova de Jos, la poalele munţilor din care izvorăsc cristaline şi sprinţare apele Ciungetului, Dofteanei şi Slănicului, cneazul Farcaş şi neamurile lui. În strânsă convieţuire cu aceştia, trăiau sute de ţărani români, paşnici ca şi strămoşii lor, strânşi în buchete de sate înfloritoare, ocupându-se cu agricultura, creşterea vitelor şi stupăritul. Munţii semeţi, la adăpostul cărora trăiau toţi aceşti plăieşi harnici şi omenoşi au primit mai târziu numele de Munţii Nemirei, aşa cum sunt cunoscuţi până azi. Pe brâiele muntelui vecin, care azi se numeşte Şandru, îşi aveau satele şi stânile familii de oieri moldoveni, urmaşi viguroşi şi harnici ai mândrilor geţi, stăpânitori de mii de ani ai acestor meleaguri.
Cneazul Farcaş se trăgea din stirpe sârbească şi rămăsese pe plaiurile Ciungetului şi Rugetului din timpul migraţiei slavilor şi trăind între români, luase obiceiurile şi graiul lor care a rămas de-atunce presărat cu multe cuvinte slavone. Moldovenii îi spuneau Farcu Mare, fiind cel mai vârstnic dintre cei trei fraţi care îşi găsiseră sălaş fericit pe aceste locuri binecuvântate de Dumnezeu ale Ţării Moldovei. Farcu Mic, mezinul, era căsătorit chiar cu o moldoveancă plină de nuri şi nespus de harnică, ce se numea aşa ca trei sferturi dintre moldovence, Maricica.
Moştenise cneazul Farcu Mare de la străbuni un castel modest, dar cu o curte foarte mare, cu acareturi numeroase şi beciuri adânci, pline cu provizii pentru zile grele. Curtea era înconjurată peste tot de ziduri groase, înalte, cu turnuri crenelate. Era o adevărată cetate întărită, cum puţine mai erau, pentru a rezista la atacurile cetelor de barbari năvălitori care erau încă destul de dese în acele timpuri tulburi în care Ţara Moldovei nu avea încă un domn şi o oştire a ei.
După cei cinci copii, toţi băieţi, zdraveni, chipeşi şi isteţi, i-a fost hărăzită cneazului, în sfârşit, şi o mândreţe de fată, aşa cum îşi dorise cu ardoare de atâta amar de vreme, care a primit numele mamei sale, Nemira, nume de origine slavonă. Dar marea bucurie a venirii pe lume a fetiţei cu părul precum frunzele toamnei şi ochii mari şi limpezi ca ai puiului de ciută, a fost umbrită de moartea tragică a mamei sale în urma unei boli necruţătoare cauzată de această a şasea naştere, mai grea decât toate celelalte.
Micuţa Nemira a trebuit să fie încredinţată spre creştere unei femei pline de viaţă, devotată familiei trup şi suflet, care fusese dădacă de nădejde şi pentru ceilalţi copii.
După moartea neaşteptată a bunei cneaghine, Cleja, sau Nemira ţiganca, aşa cum o numeau oamenii, nicidecum cu dispreţ, ci pentru a o deosebi de micuţa Nemira, îşi închină viaţa fericirii acesteia, pe care simţea că o iubeşte ca pe ochii din cap, ca pe propria ei fetiţă pe care din nefericire o pierduse. Când vorbea despre ea, ochii ei radiau străluciri de smarald. Pentru a căpăta însuşirile celei mai gingaşe şi agile vietăţi a pădurii, Cleja se gândi, în dragostea ei nemărginită, să o hrănească cu lapte de căprioară.
În acest gând se ducea zilnic, după asfinţitul soarelui, când căprioarele veneau să se adape la izvoarele Slănicului din apropierea castelului şi le mulgea cu grijă pe cele care aveau pui şi ugerul mai plin. Laptele strâns i-l dădea nefiert micuţei orfane căreia îi ţinea loc de mamă. Nemira a crescut de mică în plină natură, pe plaiuri şi în păduri, printre vietăţile ei. Căprioarele şi ciutele îmblânzite de Cleja primeau hrană din mânuţele ei, iar iarna, Cleja le înhăma pe cele mai mari la o sanie de argint în care ea şi Nemira, ţinând hăţurile în mânuţele ei erau plimbate în zbor peste văi şi coline. Vara, agera copilă se juca luându-se la întrecere cu puii de căprioară la fugă, sărituri şi căţărat pe ţarcuri şi pripoare. De la 12 ani învăţase să călărească pe cai mici şi repezi de munte şi să tragă cu arcul ca o amazoană. Când se avânta mai departe de castel, însoţită de Cleja şi de câinii de vânătoare ai cneazului, nu se mai temea nici de lupi, nici de urşi, pe care îi vâna cu uşurinţă şi fără milă, ca duşmani înrăiţi ai gingaşelor ei surate, căprioarele
Era o ţigancă deosebit de frumoasă şi bine făcută, cu păr negru, bogat, cârlionţat. Cu scânteieri argintii şi cu ochi verzi, cu care putea vrăji oamenii şi domestici animalele. Îşi pierduse de timpuriu soţul şi copiii, ucişi de tătari. Ea scăpase vrăjind chiar pe căpetenia hoardei, care după câteva zile de prizonierat primise să fie lăsată liberă să plece unde va voi. O chema Cleja şi era de baştină dintr-un sat de pe valea Trotuşului, unde după ce rămăsese văduvă, vindea pe la târguri sare strălucitoare ce se afla din belşug prin acele locuri, legume şi fructe îmbietoare cum numai pe acea vale se găseau.
Au început să sosească peţitori trimişi din cele patru zări ale Moldovei, dar cneazul, în înţelegere cu Nemira, le potolea zelul, spunându-le scurt şi cuprinzător că ginere nu-i va fi decât acela ce se va dovedi să o întreacă pe Nemira în patru din cele cinci probe de agerime şi vigoare ce vor avea loc, şi anume: fugă, sărituri, căţărat pe munţi, tragere cu arcul la ţintă şi călărie. În afară de acestea, pentru a dovedi că se trage dintr-o familie înstărită, de neam bun, viitorul ginere trebuia să aducă drept dar de nuntă un săculeţ cu 5 ocale de aur, sau un sac cu 20 ocale de argint. Timp de doi ani nici unul dintre tinerii arătoşi şi mândri de bogăţia familiilor lor nu au reuşit să învingă pe ambiţioasa amazoană de la poalele Carpaţilor şi să se bucure cât de cât de preţuirea cneazului, deşi aur şi argint aveau mai mult decât se cerea. Bătrânul bunic al Nemirei şi cneazul îşi râdeau în barbă, făcând haz de câte ori vedeau cum tinerii ce veniseră mândri şi plini de sine la întrecerea neobişnuită, cu fetişcana încrezută, cum gândeau ei, plecau înapoi umiliţi şi descumpăniţi. Cu timpul, însă, cneazul începu a se îngrijora văzând că peţitorii se răresc tot mai mult şi Nemira rămânea dârză în hotărârea ei.
Dar iată că, într-o bună zi, se prezentă însoţit de o mică ceată de flăcăi vânjoşi, un tânăr chipeş, înalt tare şi voinic, cu plete castanii şi ochi albaştri ca azurul cerului, aruncând uneori sclipiri de oţel. Venea călărind agale pe un cal sur, cu hăţurile legate la chimir, preocupat să cânte cât mai cu suflet, la caval, un cântec de dor şi of, cum făcea adesea când se afla între mioarele lui. Era Şandru, fiul unor oieri de frunte ce stăpâneau cele mai multe stâne de pe muntele vecin.
Şandru voinicul, cu toată seninătatea şi calmul lui, îşi cam tulburase (pierduse) capul şi pierdu proba. Urma a 5-a probă, călăria, pe care dacă nu o câştiga ar fi pierdut totul. Deşi era sigur pe sine, fu atent să nu fie atras în cursă şi urmări de la început până la mijlocul cursei, îndeaproape, roibul Nemirei. La întoarcere, călări aproape de frumoasa amazoană un timp, apoi pe neaşteptate o înşfăcă de cingătoarea-i argintată, o ridică în aer de pe calul ei şi o trase pe calul său, aşezând-o în faţa lui, lângă coama calului. O strânse la piept atât de tare încât Nemira ţipă, aşa cum n-o făcuse de mult. O sărută apăsat, fără ca fata să se împotrivească. Era ameţită, nu-i mai păsa nici de întrecere, nici de familie, de nimic. Totul i se părea un vis neaşteptat de frumos. Amândoi pe acelaşi cal alb, păreau doi soli ai primăverii, ai tinereţii strălucitoare, uniţi deja într-un singur trup şi gând al dragostei triumfătoare. Aşa îşi făcură intrarea pe poarta cetăţii, primiţi de toţi cei prezenţi, în frunte cu familia cneazului, cu gurile căscate de emoţie, cu simţăminte amestecate de uimire şi vie admiraţie. Cneazul o îmbrăţişă cu lacrimi în ochi pe Nemira, simţind că într-un fel o pierduse, şi-i strânse voiniceşte mâna lui Şandru, ca unui vrednic cuceritor şi logodnic al fetei sale.
Şandru plecă fără ifose, cântând cu foc şi dor din caval, tot aşa de senin precum venise, urmărit de ochii galeşi ai Nemirei, în care ardea pentru prima oară în viaţă flacăra vie a dragostei. Nu mai rămânea decât ca Şandru să revină la castel cu darul de nuntă prevăzut în condiţiile prevăzute de cneaz şi sfetnicii lui. Dar timpul trecea şi Şandru cu ai săi nu reuşeau să strângă aurul sau argintul cuvenit încheierii căsătoriei. Părinţii lui erau gata să vândă trei sferturi din oile ce le aveau, dar Şandru nu se învoia nicicum. Îi erau prea dragi şi sufletul nu-l lăsa să le înstrăineze. Cleja observa cum Nemira suferă în tăcere de dorul lui Şandru. Nimeni şi nimic nu-i mai intra în voie. Hotărî să o ajute să se întâlnească în secret cu Şandru, căci cneazul era un puritan şi nu trecea nicicum peste severele legi morale pe care le moştenise din străbuni. Trimise vorbă lui Şandru printr-un argat credincios, pe care-l vindecase cu descântece şi buruieni de leac de o boală grea, să vină în poiana cea frumoasă, pe care el o ştia, la ceasul când luna plină se arăta în întregime ca o tingire (tigaie) uriaşă, deasupra culmilor din jur. Era o poiană întinsă, tivită de firul de cleştar al apei Slănicului, adăpostită de culmi domoale împădurite, plină de vrajă, mai ales când razele lunei o acopereau cu firele ei sclipitoare de borangic.
Căprioarele îşi ţineau aici soborul de fiecare seară, când veneau în număr mare să se adape, iar puii lor îşi găsiseră un loc preferat de joacă. Cleja, în grija căreia se afla încă Nemira, meşteri o uşiţă tainică în zidul gros ce împrejmuia cetatea, prin care se strecura cu grijă împreună cu Nemira şi înainte de a apărea luna, pe cărările cunoscute zburau aproape, ca două nimfe, spre vrăjita poiană a căprioarelor. Aice, nimeni şi nimic nu mai putea pune stavilă simţămintelor lor de dor şi dragoste ce-i mistuise de-o bună bucată de vreme. Visul lor de a fi împreună pentru a-şi mărturisi iubirea se împlinise. Îşi jurară credinţă neţărmurită şi hotărâră să nu fie despărţiţi nici prin moarte. Seară de seară se întâlneau cu bucurie şi se despărţeau cu greu, cu aceeaşi dorinţă aprinsă de a se revedea cât mai curând.
Nu trecu însă mult timp şi şeful străjerilor observă urmele unei spărturi în zid. El refăcu şi întări zidăria în acel loc şi dublă străjile aşa încât întâlnirile şi clipele de fericire luară prea repede sfârşit. Cleja fu pentru puţin timp descumpănită, dar mintea ei iscoditoare se îndreptă spre bogatul unchi al Nemirei, cumnat al cneazului, ce se numea Ciunget, după numele-poreclă al bunicului său, care-şi pierduse braţul stâng într-o luptă cu barbarii şi devenise ciung. Îşi avea moşia pe plaiurile nespus de frumoase, smălţuite cu flori suave de romaniţă, sângele voinicului, micşunele de munte şi sânziene, ce se numesc azi plaiurile Ciungetului. Conacul era aşezat pe valea unui pârâu, numit azi, de asemenea, Ciunget, lângă un izvor fermecat, cu un gust neobişnuit, care avea darul de a alina durerile şi arsurile de stomac ale bolnavilor chinuiţi de astfel de boli (izvorul Ciunget de azi). Moştenise unchiul Nemirei, de la bunicul său cel ciung, o argintărie de mare preţ aflată nu departe de conac, într-un loc mai dosnic, la adăpost, cunoscut şi azi sub numele de Argintăria. Era destinat să fie în parte dăruit ca zestre fetelor lui, dar cum Dofteana, buna şi vrednica soţie a lui Ciunget, nu-i dăruise încă o fată, argintăria rămăsese încă neatinsă. Cleja adulmecase bine împrejurarea prielnică, se grăbi să facă un drum la conac şi nu-i trebui mult spre a-l convinge pe unchiul Ciunget şi pe Dofteana, mătuşa de sânge a Nemirei. Şandru fu anunţat şi veni în taină să ridice atâta argint cât îi trebuia. Alese chiar el 100 de tacâmuri şi tot atâtea pocale pentru nuntaşii ce vor fi la masă. El se prezentă cu darul său, cneazului, care bătu palma cu căldură, ca semn de bună învoire. Întreaga familie a cneazului se bucură fără reţinere, căci cu toţii erau oameni cinstiţi şi cu judecată sănătoasă şi îl preţuiau pe Şandru ca pe un tânăr nu numai deosebit de chipeş, dar şi iscusit în toate, cinstit şi modest. Un alt soţ mai potrivit pentru frumoasa Nemira, cea fără de teamă şi fără de prihană, nici că se putea. Pregătirile de nuntă începuseră cu zel mare şi voia bună a tuturor. Trebuia să fie nunta cea mai îmbelşugată şi mai veselă din câte fuseseră vreodată în familia cneazului.
Nu trecu nici o săptămână şi marea năvălire a tătarilor din 1241, care a pustiit multe din sălaşurile înfloritoare ale modovenilor îşi aruncă hoardele de barbari şi prin părţile acestea mai retrase, cu oameni paşnici, harnici şi omenoşi. Mulţi dintre ei îşi lăsară casele şi porniră în pribegie prin păduri şi locuri adăpostite. Neamurile cneazului şi toţi localnicii se refugiară în cetatea cneazului, la adăpostul zidurilor groase şi crenelate şi a turnurilor lor din care puteau săgeta cu uşurinţă pe duşman. Dobru, iscusitul conducător al oştenilor de sub ordinea cneazului, fu chemat să organizeze apărarea cetăţii. Tătarii, câtă frunză şi iarbă, ajunseră la cetate, o împresurară şi începură atacurile lor furioase, căţărându-se pe zeci de scări spre a putea trece înăuntru, dar bravii apărători erau la datorie şi nu le lăsau nici o speranţă.
După un timp, un alt val de atacatori (tătari) începură a trage cu săgeţi muiate în păcură şi purtând foc cu ele, ca nişte făclii zburătoare. O parte din acareturi luară foc. Oamenii cneazului trebuiau să lupte şi cu focul dinlăuntru şi cu năvălitorii dinafară. Căzuseră tătarii săgetaţi şi însuliţaţi cu sutele, dar şi rândurile apărătorilor începuseră a se rări. Căzuse ca un erou şi Farcu Mic, fratele mezin al cneazului, cel mai viteaz dintre toţi. Fusese ucis de o săgeată otrăvită şi uriaşul Dobru, căpitan de plai, căpetenia oştenilor de pe plaiurile învecinate cetăţii.
După trei zile de luptă, aripa morţii lovise cu cruzime şi pe singurul fiu al Dofteanei şi Ciungetului, un tânăr înalt şi delicat, cu părul mărunt, moale şi mătăsos ca de puf, numit din această cauză Pufu. Nemira nu mai putea sta liniştită. Se avântă pe ziduri printre arcaşi şi săgeta cu furie pe asediatori. Nu greşea nici o ţintă. Nu-şi părăsi locul decât spre seară, când o săgeată vrăjmaşă îi şterse urechea făcând-o să sângereze puternic. Dacă ar fi fost otrăvită i-ar fi curmat firul vieţii. Cleja şi cneazul se speriară de moarte şi hotărâră să o scoată afară din cetate şi s-o ducă la loc sigur.
Cetatea era împresurată şi încă păzită straşnic încât nimeni nu putea ieşi fără a fi observat, căci până la pădure mai era o bună distanţă. Cleja îşi aminti de vrăjile pe care le făcea bunica ei când era la strâmtoare şi încercă să implore zânele pădurii şi ale florilor ocrotitoare ale Nemirei să o ajute, transformând-o pentru scurt timp în căprioară. Fu ascultată şi rugămintea i se împlini.Începuse a ploua şi tătarii stăteau toropiţi în corturile lor. Nemira, sub înfăţişarea-i de căprioară, fu ajutată să iasă prin portiţa dosnică, prin care mai ieşise şi din câteva sărituri ajunse în pădure. Străjile nu se sinchisiră şi nici câinii lor nu se dezmeticiră.
Pe cărările obişnuite, Nemira căprioara se îndreptă spre poiana minunată, atât de îndrăgită, unde ajunse repede, aşteptând-o pe Cleja, înconjurată de surate de-ale ei, venite ca de obicei la adăpat cu puii lor. Cleja ieşi şi ea după puţin timp, se strecură tiptil, fără a fi observată. Ploaia se înteţise. Un fulger hain străpunse întunericul cu lumina lui orbitoare şi ea fu observată de unul dintre străjeri, care slobozi spre ea o săgeată otrăvită care o atinse în picior cu puţin înainte de ajunge în pădure. Ploaia cădea potop, încât nimeni nu o mai urmări. Încet-încet, cu dureri din ce în ce mai mari în picior şi cu sforţări supraomeneşti, ajunse la poiană.
Mai avu timp să rostească, cu ultimele puteri, incantaţiile ei fierbinţi pentru ca Nemira să-şi recapete înfăţişarea omenească şi-şi dete duhul în braţele ei. Otrava blestemată s-a dovedit mai tare decât voinţa ei de a supravieţui. Nemira simţea pentru prima oară în viaţa ei ce înseamnă o inimă răvăşită de durere. Pierduse pe aceea care o iubise şi o crescuse ca o mamă bună şi care nu pregetase să-şi sacrifice viaţa pentru a o ocroti pe ea. În aceste zile nefericite, Şandru termină strămutarea stânelor pe păşunile înalte atât de dorite de oile şi mioarele de pretutindeni.
Nu ştia încă nimic de urgia ce se abătuse asupra liniştitelor plaiuri ale Ciungetului şi asupra satelor şi cetăţii stăpânite de cneazul Farcu.Coborând spre cetate, văzu de departe zidurile asaltate de tătarii ce se agitau printre miile de leşuri ale tovarăşilor lor de jafuri şi blestemăţii. Îngrozit mai întâi, neliniştit şi furios apoi, se reîntoarse ca vântul la ciobanii din sălaşul lui de vară de pe crestele muntelui şi buciumă până ce toţi fraţii lui, ciobani de pe muntele şi munceii învecinaţi se adunară cu sutele şi, înarmaţi până-n dinţi, se aruncară pe caii lor repezi de munte şi o porniră val-vârtej spre cetatea cneazului într-ajutor.
Săgeţile, suliţele şi ghioagele ghintuite ale voinicilor oieri făcură rarişte printre duşmani, care, când văzură secerişul ce începuse, se retraseră, puţini câţi mai rămăseseră, spre şesurile şi pădurile de unde veniseră. Şandru intră în cetate în fruntea cetei sale de flăcăi vânjoşi cum nu se mai văzuse, unde fu primit cu aclamaţii şi lacrimi de bucurie. A doua zi după ce află tot ce se întâmplase şi după ce mai făcu o raită de curăţire prin împrejurimile cetăţii, Şandru lăsă jumătate din ceata sa în cetate şi cu cealaltă jumătate porni spre poiana viselor sale frumoase de primăvară. Soarta fu (însă) nespus de haină, aşa cum se-ntâmplă adeseori cu cei mai buni dintre cei buni, căci pe la mijlocul drumului Şandru şi ai săi se întâlniră pe neaşteptate cu un nou val de năvălitori tătari, de zece ori mai numeros. Uriaşii (voinicii) lui Şandru se luptară ca leii, căzură unul după altul copleşiţi de duşmani, din a căror hoardă nu mai rămăsese în picioare, până la sfârşit, niciunul.
Zâmbetul lui senin şi ochii lui albaştri strălucind încă de fiorul dragostei, inima lui bună şi bravă se luptau în van spre a îndepărta voalul cel negru al morţii nemiloase ce se lăsa încetul cu încetul peste trupul său ca un brad doborât de furtună. După apusul soarelui, când luna plină, martoră a atâtor ceasuri de dragoste curată, se ivi de după coline, inima viteazului Şandru încetă să mai bată. Lacrimi amare, mari ca perlele cele mai de preţ, curgeau din frumoşii ochi ai Nemirei. Ajunse pe pământul vrăjit al poienei, ele se transformau în perle adevărate ce se rostogoleau în apa cristalină a pârâului Slănic. Valurile repezi şi înspumate ale Slănicului le-au purtat peste praguri de stânci şi grinduri, până în locurile încântătoare unde azi strălucesc.
Pe locul unde s-a oprit fiecare perlă s-a iţit (a zbucnit) un izvor cu apă minerală. (Ca un colier de perle se înşiră azi izvoarele miraculoase de pe valea Slănicului. O comoară cu adevărat nepreţuită şi fără de sfârşit, căci a vindecat şi va vindeca, atât cât va dăinui omul pe pământ, multe din suferinţele lui, cauzate sau nu de propriile lui slăbiciuni şi patimi neînfrânate la timp – n.a.). Dar să revenim la Nemira. Simţea cum durerea nu o mai leagă de viaţă. Cel care dintre atâţia tineri îi cucerise şi-i dăruise inima, nu mai era. Mama ei bună, pe care nici nu o apucase, şi mama ei adoptivă şi tot atât de bună, o părăsiseră. Era secătuită de puteri şi inima îi suferea cumplit.
Ceva, ca o străfulgerare, îi şopti că locul ei e lângă Şandru. Se rugă fierbinte zânelor bune şi se gândi ca un vis la prietenele ei, să o primească în această poiană spre a-şi dormi somnul de apoi în linişte şi fericire veşnică. Se mai rugă zânei vânturilor şi ploilor să dea drumul în acea noapte unui vifor puternic şi rece care să îngheţe orice ceată şi val de tătari pe o întindere cât mai mare, salvându-i familia şi pe localnici. Apoi, cu gingăşie, se întinse lângă Şandru, aşternându-şi pleoapele peste ochii stinşi de lacrimi şi durere. Rugile ei fură ascultate şi chiar în acea noapte se stârni un astfel de vânt încât toţi tătarii fură îngheţaţi în slabele lor adăposturi. Ani mulţi nu mai îndrăzniră să se-abată prin aceste locuri şi aşa scăpară oamenii de cotropitori. De-atunci, vântul puternic şi rece care bate toată iarna a fost numit Vântul Nemirei sau, simplu, Nemira.
Fiindcă a doua zi după ce vântul Nemirei a răzbunat pe toţi cei nevinovaţi, o linişte de mormânt s-a aşternut peste tot pe unde fusese răsuflare de tătari. Apoi timpul s-a înseninat. Familia cneazului şi toţi localnicii s-au îndreptat către poiana căprioarelor, unde îi găsiră pe cei doi îndrăgostiţi eroi îngheţaţi, făr-de-viaţă, iar lângă ei pe Cleja ţiganca. Fură daţi pământului cu mare jale. Deasupra mormintelor lor, o căprioară, poate una dintre cele care i-a dăruit laptele ei copilei Nemira, s-a aşezat cu grijă, cu căpşoru-i gingaş plecat pe mormântul reavăn ce acoperea cu măreţia lui rece pe cei doi împreunaţi pentru vecie.
Un căprior boncălui chemându-şi soaţa în desiş, dar căprioara nu mai auzea nimic din ce-i era obişnuit. Ea aştepta, şi a aşteptat cu nerăbdare trezirea Nemirei care să o mângâie cu căldură şi dragoste, cum făcuse de atâtea ori, şi să o sărute pe botişorul ei fremătător. Visând la mângâierile Nemirei, nemişcată şi nedormită zile întregi, a trecut şi ea în lumea Raiului, acolo unde toţi oamenii îşi iubesc semenii şi deopotrivă animalele şi florile şi tot ce a creat mai frumos Dumnezeu cel Veşnic ocrotitor.
Nota: Legenda “Nemirei”, considerată o perlă a eposului popular românesc, a fost culeasă cu cinci decenii în urmă de la bătrânii de pe văile Slănicului și Dofteanei, de către regretatul medic și publicist slănicean, Romulus C. Busnea.
